Duminica dimineata, ora 06:15, un grup de patru masini iese din orasul inca adormit (dimineata devreme, cand e inca intuneric, ai spune ca Timisoara aduce a Las Vegas, asa de tare stralucesc reclamele luminoase; ok, le mai ajuta si semafoarele…), indreptandu-se spre frontiera cu Serbia; la ora locala 08:00 cei 17 eroi ai povestirii noatre se imbarcau deja, impreuna cu ocupantii celorlalte masini care asteptau sa treaca si ele Dunarea, pe bacul spre Ram. Avem timp de o cafea, intr-un bar care arboreaza steagurile Serbiei si Romaniei si intram in vorba cu un domn de la Vrset, care vorbea foarte bine romaneste si despre care aflam ca fusese student la FEAA la UVT, iar acum, impreuna cu alti 3 prieteni, se indreptau si ei spre linia de start de la Velio Gradiste. Lumea alergatorilor e mica ­čÖé

Bacul, o ruginitura care a vazut muuulte la viata lui, ne trece fara emotii Dunarea, iar soarele se arata si el de printre nori. De aici, continuam inca 20 km pina in oraselui Veliko Gradiste, care zumzaie de viata, cu agitatia specifica dinaintea fiecarui concurs. Ne grabim si noi sa ne preluam numerele, apoi sa ne gasim cu ceilalti prieteni din Romania pentru poza de „inventar” de dinaintea concursului. Suntem 17 din Timisoara, dar au venit si alergatorii din Oravita, Severin si Motru; sa tot fim vreo 30 de romani in total.

Luam startul, pe primul kilometru incercam sa ramanem cat de cat impreuna, dar apoi cei mai naravasi dau drumul la motoare, in timp ce alti cativa ramanem cu aceia dintre noi care astazi isi incearca pentru prima oara picioarele pe distanta de 21 de kilometri. Povestim, pe prima parte a cursei ne ies spliturile aproape identice si totul decurge bine. Traseul, un drum asfaltat, plat, de-a lungul Dunarii, ne ofera privelisti frumoase asupra malului romanesc, aflat peste ape. Pe alocuri, bate vantul destul de tare, dar chiar si asa, cu vant de fata sau lateral, reusim sa mentinem spliturile aproape constante. Pe ultima parte a cursei insa, oboseala isi spune cuvantul si ne obliga sa scadem putin ritmul; totusi, toti terminam cu bine, ne primim medaliile si ne indreptam spre ceaunele din care ies aburi ademenitori de la mancarea de fasole.

La intoarcere, inainte de imbarcare, avem timp sa vizitam fortareata de la Ram, amplasata strategic pe un deal deasupra Dunarii, si ne bucuram de luminile soarelui in coborare spre apus. Si ca sa fie treaba treaba, prindem si un curcubeu minunat deasupra varfului Gudurica din „muntii” Vrsetului.

Mici peripetii cu masina, dar un vames de treaba are exact ce avem noi nevoie, un tub de Polipol cu care astupam gaura din galeria de aer, iar noi oprim la Deta pentru a savura celebra – de acum – pizza pe vatra.

Am ajuns la Timisoara tot pe intuneric, la fel ca si la plecare. O zi minunata, petrecuta printre oameni pozitivi si zambitori, cu energie faina.

Filmul turei va iesi in curand, iar┬ápozele sunt┬áaici. Pe data viitoare! ­čÖé


2 comentarii

Lucian · martie 6, 2017 la 21:40

Multumim Cip pentru inca o „iesire” foarte bine organizata. A fost o placere sa cunosc oameni frumosi si sa alerg alaturi de prieteni mai noi sau mai vechi.

Mihai · martie 6, 2017 la 22:26

Multe mul╚Ťumiri pentru buna organizare (ca de obicei, aici nu mai e nimic nou) si unul care a venit sa alerge 5km intr-un loc nou si-a implinit un new years resolution in luna martie (fata de iulie-august asa cum si-a propus initial).

Recomand astfel de experiente!

Las─â un r─âspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *